“Raportul Hite” adună concluziile la care ajunge gagica asta – Shere Hite – după răspunsurile a 3000 de femei, despre propria lor sexualitate. Întrebările le-a formulat într-un chestionar şi le-a împrăştiat în poştă. În carte sunt prezentate inclusiv detalii mai tehnice din cadrul studiului.

• Ceea ce e în general acceptat ca “act sexual” e mult prea vag pentru ceea ce se întâmplă de fapt şi mult prea mult pentru penetrare, în sine.
• Majoritatea femeilor au orgasm clitoridian, nu vaginal.
• Toate femeile sunt capabile de orgasm, calea spre el fiind masturbarea.
• Problema comunicării cu bărbatul în pat. Clitorisul trebuie stimulat. Aşa se nasc cică frustrări faţă de inutilitatea penisului şi orgoliul bărbatului.
• Mi-a plăcut expresia “a face dragoste cu tine”, nu m-am gândit niciodată în felul acesta.

E o carte pe care i-aş face cadou şi bună-mii, ca să-şi amintească ce minunat e să te fi lăsat Dumnezeu, pe lumea asta, femeie. Pe mine, aproape m-a convins. Să nu-mi mai pară rău că nu-s băiat. Pagini întregi cu mărturii referitoare la experienţele şi simţămintele cele mai intime. Am citit pe nerăsuflate. Pe măsură ce înaintez în lectură, revin cu detalii.

Asta este o carte care a venit ea singură la mine. Şi pentru asta îi mulţumesc.

Mărimea unei cărţi nu se măsoară în numărul ei de pagini, nici în săptămânile care stă pe podiumul de best-seller, ci în timpul de care are nevoie pentru a se manifesta în vieţile noastre. Iar, în sensul ăsta, îmi doresc lecturi nemuritoare.

Ştiţi cum spuneam eu despre spălatul pe dinţi, că nu e suficient să-l practicăm, ci e mult mai important felul în care o facem? E vorba de chestiile alea mici, pe care le facem zi de zi, care ne-au intrat în obicei. La fel şi defectele cu care le executăm s-au propagat de la o zi la alta ca nişte greşeli de exprimare care îşi fac loc cu forţa în dex.. Am citit vorbele maestrului Aivanhov (am mai citit câte ceva, e genial omul!) şi nu o să mai mănânc niciodată cum o făceam până acum.
Am înţeles că ceea ce aduc în organismul meu este o viitoare parte din ceea ce voi fi eu când mă voi ridica de la masă. De aceea, trebuie să am mare grijă.
Am înţeles că orice înghit a străbătut o cale lungă până în tubul meu digestiv. Şi că s-a încărcat cu energiile respective prin tehnica bulgărelui de zăpadă. Unele alimente sunt procesate, ambalate, transportate. Unii au nervi şi se răzbună aruncându-le de colo colo. Însă, altele sunt sursă directă de la marea energie creatoare, sunt “scrisoarea divinităţii” către noi. Şi de aceea, trebuie să avem grijă.
Orice obiect posedă o energie proprie, asta ştiam deja. Mai ştiam şi că influenţele externe asupra acestei încărcături se însumează. Fie ele pozitive sau negative. Dar abia acum am înţeles importanţa acestui fapt pentru sistemul meu digestiv, la un nivel superior de cel enzimatic. Organismul meu trebuie mai întâi să distrugă pentru ca apoi să construiască din ceea ce eu îi ofer!
Am înţeles că prin atitudinea mea în faţa obiectelor care îmi constituie hrana îmi pot schimba stări de spirit. E drept, niciodată nu am mâncat înainte de a ieşi în oraş, mereu am ştiut că e ceva care mă deprimă în toată chestia asta. Acum am înţeles şi de ce.

Să încercăm să mâncăm conştienţi. Facem asta de mai multe ori pe zi, e o treabă de care nu ne putem lipsi. Şi atunci, de ce în loc să mâncăm vorbind la telefon şi având noduri în gât, să nu facem un ritual de relaxare spre meditaţie? De ce să nu ne privim bucatele cu recunoştinţă şi iubire. Căci ele sunt parte din ceea ce vom fi noi mâine.

Nu e un ghid al alimentelor hipocalorice, nici nu slăbeşti citind. De fapt, cartea asta nu se adresează celor care vor să slăbească. N-are de-a face cu ei.

Pentru a te introduce în atmosfera de poveste ce împrejmuiește lectura mea actuală, va trebui să-ți relatez cum am găsit-o.

Zilele acestea am făcut o vizită prin librăria mea preferată și am dat cu ochii peste o carte despre care auzisem multe povești, dar pe care nu am frunzărit-o niciodată cu mai multă atenție. Întâlnirea noastră a fost una neobișnuită: ea zăcea pe jumătate desfăcută într-un loc în care nu avea ce căuta, eu tocmai ce-mi sorbisem cafeaua cea de toate zilele și mă pregăteam să plec spre casă.

Irezistibila ei amplasare m-a determinat să o așez unde-i era locul (nu-mi place să gasesc dezordine în locurile pe care le frecventez), totuși nu înainte de a-i privi prima pagină. Nu mică mi-a fost surprinderea când am observat ce scria cu litere mari. Îmi doresc să reusesc să demontez incipitul ușor melo-dramatic al romanului prin insăși citirea sa.

Pentru că nu cred că “Niciodată nu vei fi fericit”, și sunt in plină căutare de argumente.

[Joey Goebel-"Torturați-l pe artist"]

Asta citesc acum. Era începută deja, încă nu e terminată, cu toate că îmi trecuse la un moment dat prin cap să îi dau bice weekend-ul trecut, dar culmea face că rar s-a întâmplat să depăşesc cele 15 minute cu mai mult de 5,10. Şi asta deoarece mereu mă prinde seara şi lenea. Dar nu am trişat deloc!

E prima carte din categoria “limbajul corpului” pe care o iau la pigulit, din scoarţă-n scoarţă. Că am mai răsfoit şi eu una, alta prin librării, dar cu atât m-am ales. Mi se pare însă foarte interesant cum a reuşit micuţa să îmi atragă atenţia asupra unor lucruri. Care se întâmplă în jurul meu. Care şi până acum se întâmplau, dar pe care ochiul meu nu le ştia traduce. Iar fetele cu ochii închişi pot da în gropi, dacă mă-nţelegeţi…

Unele chestii sunt banale, le ştie toată lumea fără să citească tratate de psihologie, sunt pur şi simplu intuiţii. Dar sunt şi altele, care m-au făcut să mă gândesc la mine personal şi la felul în care îmi reacţionează corpul înainte ca mintea să conştientizeze o anumită stare. M-am surprins autoanalizându-mă şi înţelegându-mă, cu mirare uneori. E ciudat să nu ştii că simţi ceva. Poate sună a egocentrism fără leac, dar în ultima vreme caut să detectez decalajele între simţirea şi exprimarea mea. Sau blocajele. Să le aflu originea şi să iau atitudine. Atenţie, însă, nu vă hazardaţi, nu tot ceea ce poţi afla despre tine e flatant.

Nu ştiam că atingerea gâtului cu mâna înseamnă anxietate şi nesiguranţă, că afişarea mâinilor e semn de încredere, iar degetul mare păstrat la vedere transmite mesajul că tu eşti şeful. Nu ştiam că oamenii încremenesc atunci când mint, gesturile lor pălind vizibil.

Iar cel mai important de reţinut mi s-a părut faptul că tipul explică cititorului să nu ia ad-literam ce scrie acolo, întrucât nu întotdeauna se aplică teoria. Adică, să nu căutăm cu disperare semne non-verbale, uitând de context. Cu alte cuvinte, gesturile sunt sugestive doar atunci când nu se mai înscriu în obişnuit. Doar atunci e cazul să începi să-ţi pui întrebări.

Per total, nu e mare filozofie, probabil cartea ar merge rezumată în jumătate din numărul paginilor, cert e că are poze, deci e un foarte bun început pentru blonde! :p

Te vei gândi că nimic din ce am spus eu mai sus nu este nou. Nici nu am pretins că voi reinventa fuziunea nucleară, dar dacă ideile mele ţi-au deschis apetitul, sau poate ţi-au reamintit plăcerea de a-ţi umezi degetul cu limba pentru a da foaia, atunci să şti că exact asta îmi şi doream.
Dacă ai alte idei, lasă un comentariu şi le adaug la listă, că nu m-am născut învăţată şi tocmai de aceea îmi place să ascult şi părerile celorlalţi.

În prima zi de experiment, cu toate cele PUŢINE cinşpe minute, mă trezesc că mă bag în pat fără să execut lectura. Şi aici intervine şmecheria: tocmai datorită faptului că cele 15 minute nu sunt multe, m-am pus cu burta pe ele. Atunci mi-am dat seama că în poziţia asta nu fusesem niciodată: în pat, în fund, sprijinită pe stiva de perne, cu ochelarii pe nas şi veioza aprinsă. Dar pentru orice există şi un început De acesta sunt mândră!

Şi pentru început, am hotărât să termin cu ce aveam deja de o vreme pe “rol”. Revin cu detalii.

Oricum, sentimentul e nou şi nobil, chiar şi în puţinul celor cinşpe minute.

De fapt, nici măcar nu e vorba DOAR de literatură în cele ce urmează să fie scrise, citite și trăite. Îmi doresc să mă implic activ în dezvoltarea mea personală și să-mi extrag noi surse de cunoaștere din cărți, să petrec mai mult timp (15 minute pe zi e doar un prim țel spre victoria finală) cu ele în mână, să mă reîmprietenesc cu răsfoitul paginilor și senzația de pătrundere într-un nou univers ori de câte ori cunosc alte personaje.

Sper că-ți va plăcea să mă însoțești pe acest drum. Pentru că se anunță multe aventuri nebănuite în viitorul apropiat!

[inaugurarea o face Mircea Eliade-Maitreyi]

Iar zilele astea, am nevoie de motivaţii. Am nevoie de proiecte noi. Fiindcă m-am trezit cu o căruţă de timp care mă ţine în casă fiindcă a mea conştiinţă nu-mi dă drumul afară, că am de învăţat, dar nici de învăţat nu fac non-stop, iar în linii mari, pierd o grămadă de timp. Sau spuneam căruţă?

Deci, oameni buni, contractul ăsta îl semnez eu cu mine. Nu credeam în contracte, nici în jurăminte, dar sunt momente în viaţă, când avem nevoie de ele.

p.s.

a, şi ştiu că e cacofonie. Dar asociaţia de sunete nu e neplăcută. Deci, se acceptă. Că îmi place mie.